Viața de oraș mic

Trei episoade din ultima săptămână care ilustrează viața de oraș mic:

Primesc aviz de la poștă, să mă duc să ridic un colet. Citesc avizul, trimiterea se ridică de la oficiul poștal 3. Eu cam știu de care poștă “aparține” adresa mea, dar am zis să verific totuși. Caut oficiul poștal 3, Sibiu pe site-ul poștei române… nu există! Găsesc într-un agregator de adrese mai vechi o adresă care corespunde cu cea pe care o știam și eu, yuppi! Verificarea cu site-ul poștei îmi spune că este vorba de oficiul poștal 6, ghișeul 1. De ce poștașul scrie pe avize 3? Probabil pentru că toată lumea încă îl știe cu numele vechi.

*

Merg cu taxiul, cumva intru în vorbă cu șoferul și îi spun că de curând m-am mutat în Sibiu din București. Aaaa, păi și fata mea stă în București! Și îmi explică în detaliu, cum intri în oraș a câta la stânga, în ce cartier și subcartier, la ce etaj, câte camere are apartamentul, câte parcuri are în zonă, cum are de fapt un apartament în altă parte pe care îl dă în chirie dar ea s-a mutat în ăsta că e mai mare și mai frumos, de câte ori pe an merge el la București în vizită și încă mi-ar mai fi povestit dacă nu se termina cursa… Ce era să-i zic, prin cartierul ăla nu am mai călcat de 10 ani, e practic un alt oraș pentru mine?

*

Primesc un pachet prin curier, curierul începe o conversație: “Și eu am stat aici, să știți, uite chiar la casa de lângă! Dar nu arăta așa.” Nu apuc să îi spun ce coincidență, că îmi continuă: “acum m-am mutat în <oraș de lângă Sibiu>, sunt mult mai ieftine chiriile, și curtea e mult mai mare, că știu cum sunt curțile pe aici, și ajung repede, de pe autostradă imediat, e mult mai bine, vă recomand. Cât plătiți aici chiria?”

Nu te poți plictisi atunci când concitadinii tăi vor să afle totul despre tine și să-ți spună totul despre ei!

Lor.And – mâncare de prânz ‘concept’

Nu m-aș da drept mare foodie, dar îmi dau seama că în timp am început să-mi educ și rafinez gusturile în materie de mâncare. Odată ce am început să călătoresc mai mult am realizat că mâncarea este parte integrantă a culturii unui loc, astfel că am început să văd cu alți ochi și mâncarea de acasă. Iar acum doar gândindu-mă la ce acceptam drept mâncare în facultate mi se face puțin greață. Și mă bucur că au apărut tot felul de show-uri cu și despre ‘master-chefs’, care mai educă gusturile publicului.

Din ce-am citit pe internet, la un astfel de show a devenit cunoscut în România și Lorant Erdei, un tip din Satu Mare care și-a deschis de curând la Sibiu o mini-afacere cu mâncare bună. Localul se numește Lor.And și se autointitulează “takeaway concept”, deocamdată sunt de găsit doar pe Facebook. În practică, asta înseamnă că oferă un prânz gustos 5 zile pe săptămână, folosind ingrediente proaspete și de sezon (zic ei). I-am descoperit încă din primele zile la Sibiu și am mâncat deja de mai multe ori de la ei. Meniul se găsește în fiecare zi pe pagina lor, și în general conține vreo 2 supe creme, 2-3 variante de felul doi și un desert. Până la ora 11:30 primesc și comenzi telefonice, în rest te poți duce să îți iei mâncarea direct de la ei (eu n-am fost, dar am trimis o dată bărbatul).

Cam așa arată pachetul de prânz de la Lor.And:

Ambalajele sunt reciclabile și de calitate, și până acum mâncarea a fost bună, iar porțiile nu sunt nici prea mari nici prea mici (numai bune să nu-ți pice rău desertul, și să mai poți munci după ce mănânci). Mi-a plăcut de exemplu supa cremă jardinier cu creveți și ulei picant, și chiar ieri am mâncat un mușchi de porc Teriyaki cu varză roșie caramel, asta așa, ca să aveți o idee despre tipul de mâncare oferit de ei. În orice caz, cred că săptămâna viitoare îi voi supune și la exigențele copilului mare din familie, care va fi în vacanță și pe care va trebui deci să îl hrănim cu ceva…

Trăind din cutii

De când n-am mai scris aici am ajuns cu mărețul plan la faza a treia: suntem în Sibiu, am stat două săptămâni la bunici – într-o cameră cam mică pentru atâtea persoane și cu puțin loc de depozitare – am căutat și am găsit chirie, și ne-am mutat cu tot cu strictul necesar în noua casă, iar acum ne acomodăm încet încet cu ea.

Azi se încheie a treia săptămână de la mutare, și n-a fost tocmai ușor… Cum ziceam, la bunici am primit un dormitor, câteva sertare pentru haine și un colț de sufragerie pentru calculatorul soțului din dotare, care muncește oricând și de oriunde. Cu chiu cu vai am pus în sertare chestii la care aveam nevoie de acces ușor și am reușit să depozităm restul astfel încât să nu ne încurce prea tare, and we were in business. Au răcit fetele (și soțul, și puțin și eu), așa că am vizitat mai mulți pediatri, întâi cu Roxana, apoi cu Iris, și am tras vreo două săptămâni cu bolile, pe lângă alte taskuri de înfăptuit.

Am văzut câteva case și am găsit una care să ne placă: nici prea mare nici prea mică, cu o curte/grădină tot așa, potrivită, cu o cameră separată pentru biroul soțului muncitor de acasă, cu bucătărie utilată și aproape de bunici. Are și ceva dezavantaje, cum ar fi că are o singură baie și că nu prea are mobilă, dar până la urmă ne-am hotărât că e satisfăcătoare. Așa că pe 7 martie ne-am mutat, cu tot strictul necesar după noi, reambalat mai prost decât la aducerea din București. Din fericire casa cea nouă are un hol mare și lat, unde ne-au încăput toate catrafusele, cutii, saci, plase, ghiozdane, piese de cărucior, etc, etc. Cam așa arată, după ce pusesem deja o parte din haine în dulapul din dormitor:

De atunci viața noastră e un haos organizat… Deși am luat un dulap de haine pentru fete în ziua de după mutare, abia astăzi am reușit să îl organizez și să le pun hainele în el. Multe lucruri le-am mutat dintr-o cutie în alta, dintr-o plasă în alta, până când nu mai știm exact unde sunt. Din bucătărie ne tot dăm seama că ne lipsesc chestii (un tel, un bol pentru salată, polonic, oale potrivite, samd), iar vasele din București nu vor încăpea în dulapurile de aici. Cu de-astea ne distrăm…

Măcar bărbatul are birou funcțional, iar copilul mare pare fericit. Și eu fac liste cu ce mobilă să aducem de la București, cu ce lucruri să mai cumpărăm de aici (papuci pentru ieșit rapid în curte!), cu ce sisteme de depozitare extra îmi trebuie de la Ikea. Și mă gândesc unde ne punem lucrurile pe care le vom aduce de la București, și cum să scăpăm de ecoul din camerele prea goale și înalte.

Și copiii sunt oameni

Cred că sunt al țșpe mielea părinte care spune asta… dar pe bune: și copiii sunt oameni!

Da, sunt mici și dependenți de adulți și trebuie să le impunem limite și să avem grijă de ei, dar în același timp trebuie să îi învățăm să trăiască în societate, nu într-un tărâm ciudat unde regulile de politețe și spațiu personal dispar ca prin minune.

Am două exemple mai recente, de când suntem la Sibiu și am început să mai cunoaștem oameni noi. Primul este interogarea copilului: “cum te cheamă?”, “câți ani ai?”, “mergi la grădiniță?”, “știi vreo poezie?” (really!?). Păi oameni buni, când faceți cunoștință cu un adult cum vă purtați? Cum ar fi să vă abordeze cineva la coadă la supermarket și să vă ia la trei păzește: nume, vârstă, starea civilă și numărul de la pantof vă rog! Nu cumva dacă vrei să comunici cu un adult necunoscut într-un context social întâi te prezinți TU și abia apoi îl întrebi cine e el? Oare e așa de greu de făcut la fel și cu un copil, credeți că se sperie dacă începeți conversația cu: “Salut, eu sunt x! Pe tine cum te cheamă?”

În extrema cealaltă se află ignorarea completă a copilului, în timp ce întrebi părintele despre el. Chiar și când copilul nu vorbește mi se pare puțin aiurea chestia asta fără ca măcar să faci un minim de efort să saluți copilul și să îi acorzi un zâmbet și un minim contact vizual. Roxana, care vorbește bine și poate purta o mini conversație cu oricine, simte nevoia să răspundă la întrebările pe care alți adulți mi le adresează mie despre ea, și la un moment dat mi se pare chiar frustrată că trebuie să se “bage”. Și eu aș prefera să nu vorbesc în numele ei dacă ea este perfect capabilă să transmită informația cerută și își dorește asta. Prefer să o las pe ea să experimenteze “viața socială”, că și-așa e în general mai friendly decât mine… dacă o privesc poate chiar învăț ceva!

Și acum în timp ce scriam postarea asta mi-am amintit de toate dățile în care copiilor li se încalcă pur și simplu spațiul personal fără nicio jenă… Începând de la mângăiat pe cap de către necunoscuți la trecerea de pietoni, adulți trecând pe lângă noi zicând “nu mai plânge, că ești fetiță mare”, și mergând până la “Ce cizme frumoase ai. Mi le dai mie?” sau “Ce drăguță ești! Te iau cu mine acasă?”, le-am pățit pe toate împreună cu Roxana. Încercați acum să vă imaginați că așteptați autobuzul și lângă voi este o doamnă ale cărei cizme vă plac. Vă vine să îi spuneți: “e cizme frumoase aveți! Nu mi le dați mie?”. Dacă nu am face asta cu un necunoscut adult, de ce o facem cu un necunoscut copil? (asta ca să nu spun că unele din gesturile de mai sus, aplicate la adulți sunt cam din sfera hărțuirii)

Acum că m-am și enervat puțin, vă las cu aceeași constatare / rugăminte: purtați-vă cu copiii ca și cu niște oameni! Mulțumim!

 

Amintire de acum un an

Mi-a amintit Facebook-ul de o conversație avută cu Roxana acum un an, când avea 2 ani și 7 luni, o pun aici la păstrare…

Prinsă în prima conversație “de ce”, fără măcar să-mi dau seama…

Roro: “Pot să îi duc o creangă acasă lui tati?”

Eu: “Da, dar luăm una din parc, acolo sunt multe crengi”

Roro: “Sunt multe crengi? De ce?”

Eu (still oblivious): “Pentru că sunt mulți copaci”

Roro: “De ce?”

Eu (cu surpriză și emfază): “De ce sunt mulți copaci în parc!??”

Roro (not skipping a beat): “Da! De ce?”

Eu (scrambling for an answer): “Aaaaa…. pentru că oamenii au nevoie de mulți copaci!”

Roro (previzibil, dupa un așa răspuns): “De ce?”

Eu (mai bag o fisă): “Avem nevoie de copaci, pentru că ne curăță aerul”

Roro: “Ne curăță aerul?”

Eu (can I escape this?): “Da, copacii ne țin aerul curat!”

Roro: “Uite, o barieră!”

Crisis averted!!!

We Have Arrived

Am ajuns la Sibiu cu cățel și purcel și se pare și virusel, căci după prima noapte aici Roxana s-a trezit cu febră. Tusea o avea deja de vineri noaptea, dar am sperat că scapă fără stat în casă și medicamente… I was wrong! Așa se face că prima socializare cu alți copii a avut loc așteptând la cabinetul medicului pediatru. Am mers și cu ea și cu Iris, iar Iris a adormit pe drum, așa că își făcea liniștită somnul în scoica de mașină. În fața cabinetului așteptau mai mulți copii, care mai de care mai plictisiți… chiar lângă noi, un băiețel drăguț se juca și râdea împreună cu mama lui.

Se vedea că Roxi ar vrea să interacționeze cu el, pâna la urmă a găsit pretextul:

Liniște, doarme surioara mea mai mică! Să n-o trezim!

(acasă când doarme surioara mai mică atunci o apucă boncănitul, dar se vede treaba că în public menținem aparențele)

Intervin și eu și îi spun că e ok, putem vorbi normal, doar să nu o trezim intenționat, și dacă se trezește asta e, va dormi acasă. Roxana continuă:

“Da, putem vorbi normal, dar uite, surioara mea doarme. O cheamă Iris!”. Mama baiatului începe atunci o conversație, și ajung să se prezinte. Din păcate nu sunt sigură cum o chema (poate Raluca?), dar știu că pe baiat în chema Radu. Cum a auzit asta, Roxi a precizat: “și pe tatăl meu îl cheamă Radu!”, și pentru că nu putea să se rezume la atât, a continuat “și pe mama Irina, și pe bunica Buni Ioi și pe bunicul Gugu”. Apoi și-au zis fiecare vârstele (Radu 4 ani jumate, Roxi 3 ani jumate și Iris “câte luni are Iris, mami?” aproape 3 luni), dar Roxi încă avea chef de vorbă, așa că a urmat raportul complet:

Noi locuim la bunici pentru că am venit la Sibiu de la București pentru că ne-am mutat aici, și aici am venit pentru că am muci și tușesc și sunt bolnavă!

Au mai povestit câte ceva după asta, dar nu mai țin minte, am rămas șocată de surplusul de informație oferit gratuit.

În orice caz, cei doi s-au despărțit foarte cordial, Roxana i-a spus “la revedere, Radu!”, iar Radu cel mic i-a declarat că o iubește. Cu tot cu muci! 🙂

Marea împachetare

După ce am întors problema pe toate fețele și ne-am gândit la toate variantele, am pus la cale un plan de mutare care pare straight forward:

1. Împachetat toată casa din București, cât mai organizat posibil, ținând deoparte strictul necesar.
2. Mutat cu strictul necesar la Sibiu, la bunici.
3. Căutat chirie în Sibiu.
4. Adus lucrurile de la București la noua casă, inclusiv eventualele piese de mobilier necesare.
5. Închiriat apartamentul din București.

Ta-da!

Evident, lucrurile nu sunt niciodată așa de simple cum par pe hârtie. De exemplu, împachetatul lucrurilor are drept rezultat direct o grămadă de cutii de diverse mărimi, saci, plase, huse de haine, etc, pe care trebuie să le depozitezi tot în casă până când vor fi mutate în noua locuință. Astfel am umplut o camera și jumătate de cutii, și dulapurile de saci și tot au mai rămas mici chestii neîmpachetate. Având și un copil pentru care locuitul printre cutii și fără acces la lucrurile deja împachetate ar fi putut fi o problemă, am cam ambalat 50% din chestii în timp și 50% în săptămâna dinaintea plecării. Având și un bebeluș care are nevoie de atenție muuuulte ore pe zi (aproape toate!), a fost puțin mai greu decât credeam. Din fericire am chemat întăriri, una bucată bunică și una bucată unchi, așa încât în două zile de muncă frenetică (vineri și sâmbăta) am reușit să strangem aproape tot, ca duminică să ridicăm ancora, cu strictul necesar în două mașini, și să pornim spre Sibiu. Phase one complete!

Dor de București

De când mi-a intrat în cap ideea să trăiesc la Sibiu o perioadă, mă tot gândesc la cum va fi… fac liste și listuțe pro și contra, organizez taskuri pentru înainte și după plecare și, inevitabil, îmi vin în minte și lucrurile cărora o să le simt lipsa când nu voi mai locui în București. Am încercat un fel de listă a lor în cele ce urmează.

Înainte de asta însă, poate trebuie să menționez ca să fie clar pentru oricine: cel mai mult îmi vor lipsi o mână de oameni pe care sunt fericită să-i pot numi prieteni, împreună cu care am crescut aici, am trecut prin niște etape ale vieții, am devenit (mai) adulți în cei 15 ani care au trecut între 20- și 30+. Deocamdată nu știu când voi reveni sau cât de des voi vizita capitala, dar am speranța că voi reuși să păstrez legătura cu mâna asta de oameni, chiar și despărțiți de 280 de km (fără autostradă). Pentru că, da, și la Sibiu mă așteaptă câțiva prieteni care au rămas în viața mea în ciuda distanței dintre noi și împreună cu care am crescut și evoluat… Și de fapt dacă ar fi să fac harta relațiilor mele ar trebui să includ și Clujul pe lângă București și Sibiu.

Dar deja astea sunt alte povești, deci să revenim la lista de dor de București, pe care avem, în ordine aleatoare…

Multitasking

Până nu te-ai spălat pe dinți cu o mână în timp ce aranjai dresuri pe fundul copilului cu cealaltă, nu știi ce-i aia multitasking.

Copii moderni

Pentru că eu mă dau drept big city mom, și copiii mei tot la oraș vor crește, am zis că e fitting să încep blogul cu un citat care mi-a amintit că da, fiică-mea face parte din altă generație, care crește altfel decât am crescut noi, părinții lor:

Mami, m-am jucat aici de-a bancomatul — Roxana, 3 ani și 6 luni

Voi, cititori cu copii, simțiți vreun generation gap?